CELEBRITĂȚI ÎN… TRIPTIC

DE ANCA FLOREA

Spre finalul stagiunii, Opera Națională București a propus o premieră coregrafică, din nou sub forma unui triptic, alăturând lucrări semnate cândva de celebrități și preluate la noi, se pare, pentru câteva reprezentații. Desigur, ca și anii trecuți, iubitorii genului au fost interesați să vadă, și pe scena bucureșteană, producții care, la vremea lor, au făcut vâlvă pe plan internațional și, oricum, constituie un câștig în sine și o experiență benefică pentru orice trupă de balet.

 

 

 

 

 

 

Seara s-a deschis cu piesa In the Night, imaginată de Jerome Robbins pe muzică de Chopin, ideală pentru a sublinia atmosfera romantică în care cele trei cupluri desenează, cu mișcări elegante și pline de grație, un filigran vaporos, în cel mai pur stil clasic, deosebit de frumos realizat de Sena Hidaka și Bogdan Cănilă, Bianca Fota și Sergiu Dan, Corina Dumitrescu – o surpriză extrem de plăcută pentru toată lumea prin apariția sa scenică după multă vreme – alături de Gigel Ungureanu. Sub îndrumarea maestrului de balet Ben Huys, evoluând în sunetul opusurilor cântate la pian de către Ștefan Doniga, siluetele balerinilor, în costume rafinate (semnate de Anthony Dowell) s-au desprins, într-o lumină difuză (Lighting design Jennifer Tipton), din cadrul negru al scenei, mohorât ca un hău aproape amenințător, fundalul ce se dorea, probabil, să sugereze un cer înstelat, rămânând doar… ceva nedefinit. Și totuși, interpreții au reușit să aducă, în acele câteva minute, aura de poezie dintr-o lume „de altădată”, mult aplaudați de un public avizat, deși nu foarte numeros (dar… nu din cauza campionatului de fotbal…). 

După o pauză care a depășit cu mult durata primei secvențe, parte dintre balerini s-au regăsit într-o partitură de cu totul altă factură – In the Middle, Somewhat Elevated – concepută de William Forsythe, care a creat deopotrivă costumele și luminile; apelând la un limbaj considerat revoluționar în 1987, coregraful pune în valoare performanța tehnică a dansatorilor care, în grupuri compacte sau în scurte solo-uri și duete, se desfășoară în linii frânte, unghiulare, mișcări uneori abrupte, cu salturi și alergări precipitate, totul susținut de coloana sonoră cu ritmuri sacadate, obsesive, în formule minimalist-repetitive realizate pe computer, greu de considerat a fi… muzică, în orice caz dificil de suportat de spectatori (autori Thom Willems și Lesley Stuck). Cu siguranță însă, mare parte dintre cei aflați în sală și-au amintit faptul că, în urmă cu un deceniu, la sala Palatului, lucrarea a fost prezentată chiar de către ansamblul Operei din Paris, preluată (împrumutată?) acum, pentru prima oară, la ONB. Pe aceeași scenă goală și neagră, din fericire „invadată” de lumini puternice, într-un joc de culori în ton cu costumele de un turcoaz intens, balerinii Cristina Dijmaru, Bianca Fota, Bogdan Cănilă, Cristian Preda, Takahiro Tamagawa, Nastazia Philippou, Abigail Cockrell, Adina Manda, Akane Ichii, pregătiți sub îndrumarea lui Thierry Guideroni, au rezolvat excelent complicata țesătură coregrafică, răsplătiți, pe bună dreptate, cu ovații și aplauze prelungi.

După o altă pauză interminabilă, cortina s-a deschis pentru ultima parte a tripticului – Theme and Variations -, creată de George Balanchine pe muzica unui fragment din Suita nr. 3 pentru orchestră de Ceaikovski, abordată de ansamblul dirijat de Tiberiu Soare – revenind astfel în fosă după ani de absență. Din fericire, lucrarea a beneficiat, de această dată, de un decor în nuanțe pastelate, coloanele albe și candelabrele încadrându-se cu finețe în albastrul deschis al fundalului, ambianță împlinită și prin lumina intensă, perfect adaptată imaginii scenice (Lighting designer Daniel Klinger). Costumele albe ale balerinilor și superbele tu-tu-uri în alb-abastru ale fetelor (scenografia Natalia Stewart) au dat un plus de strălucire și rafinament unui moment de asemenea foarte bine realizat, maestru de balet fiind Patricia Neary. Cuplul central – Francesca Velicu și Shuhei Yoshida -, precum și partenerii din celelalte patru cupluri – – Raquel Gil-Bergstrom, Akane Ichii, Nastazia Philippou, Remi Tomioka, Valentin Stoica, Egoitz Segura, Takahiro Tamagawa, Alessandro Audisio – au cucerit prin aplomb, siguranță, dezinvoltură, grație și rigoare tehnică, asemeni ansamblului pus la punct, omogen și sincronizat, într-o coregrafie în care desenul brațelor se remarca din nou cu pregnanță. Plină de farmec și culoare, aducând parfumul „de epocă” și linia baletului clasic, amintind, fără voie, de actul II din Lacul lebedelor (și nu numai), creația lui Balanchine a stârnit entuziasmul publicului, care a aplaudat de asemenea interpretarea conferită de orchestră partiturii ceaikovskiene, cu solo-uri bine susținute și cu o fluență adecvată în colaborarea cu balerinii.

Pentru prima oară pe afișul ONB, lucrările semnate de coregrafi legendari au convins sau nu iubitorii dansului, dar cu siguranță spectatorii au apreciat la superlativ calitatea interpretării, minuția și acuratețea cu care s-a lucrat fiecare detaliu, nivelul echilibrat al soliștilor și al întregului ansamblu. „Gurile rele” spun că cele trei reprezentații oferite în luna iunie ar fi și singurele prevăzute în contract. Sper să nu fie așa – ar fi păcat de munca intensă și de efortul balerinilor, deși, pe de altă parte, nu cred că ar fi un spectacol „de cursă lungă”…

Citind însă titlurile acelor secvențe, m-am întrebat – pentru a câta oară? – de ce trebuie să fim „altfel” decât italienii, francezii sau germanii, doar pentru a (ne) dovedi că ne încadrăm în „trend”-ul internațional? Și titlul unei piese de Shakespeare se traduce în limba țării respective – de ce ar trebui să păstrăm, cu încăpățânare, denumirea în original, până și la… Temă cu variațiuni?! Ce facem dacă, să spunem, se montează o lucrare din creația rusă sau chineză? Scriem și cu litere specifice, numai să nu fim acuzați (de cine? de ce?) de… obtuzitate sau naționalism?!… Cu ani în urmă s-a dorit, de asemenea, notarea titlurilor în original, dar după o perioadă în care afișul arăta cel puțin… amuzant, scris în toate limbile pământului, s-a menționat, în paranteză, și traducerea în limba română. Cum poate să fie tentat un spectator, care nu cunoaște limba engleză și vede pe site sau pe afiș acele denumiri „ciudate”, să vadă acest triptic? Primul moment se poate denumi În mijloc (eventual La mijloc), la al doilea fiind mai dificil, dar în 2006, la spectacolul parizienilor s-a tradus totuși (cam neinspirat) În mijloc… cât de cât mai sus. Știu că există în ultima vreme adepți ai „internaționalismului” care „obligă” la păstrarea titlurilor originale, dar spectacolele se adresează prioritar publicului din (indiferent ce) țară, pe care trebuie să-l atragi, nu să-l inhibi și să-l îndepărtezi prin ceva ce nu înțelege, doar pentru că unii… vorbesc engleză sau franceză sau… Nu cred că teatrele noastre prezintă, spre exemplu, A Midsummer Night's Dream sau Twelfth Night or What You Will de Shakespeare… Între a fi „conservator” (retrograd?!) și a fi ridicol există, întotdeauna, o cale de mijloc, cea a bunului simț…